Exclusiv! Luminiţa Dobrescu: “Eram un mare nume în România şi totuşi am preferat “exilul”

Ştiri multimedia
Imprimare PDF

Exclusiv! Luminiţa Dobrescu: “Eram un mare nume în România şi totuşi am preferat “exilul”Si acum, Cerbul de Aur – Luminţa Dobrescu, România!”- aşa suna prezentarea făcută  de prezentatorii de atunci, Silviu Stănculescu şi Sanda Ţăranu, câştigătoarei “Cerbului de Aur”, ediţia 1969,  desfăşurată la Braşov şi transmisă de 25 de televiziuni din toata lumea. Prima câştigătoare româncă a festivalului „Cerbul de Aur” (în 1969, cu piesa „Of, inimioară”, a compozitorului Edmond Deda), era o tânără  frumoasa, de 22 de ani, cu doi ochi negri, mari şi luminoşi, ca de caprioară, care în aplauzele furtunoase ale celor prezenţi, la Sala Teatrului Dramatic, a luat Cerbul de Aur de coarne, la propriu, dar şi la figurat; în acea zi de 10 martie 1969 se născuse o stea, o stea care, din pacate nu a apucat să strălucească prea mult pe tărâmurile mioritice, deoarcece, peste numai un an, Luminiţa avea să aleaga drumul străinătăţii cu destinaţia – Berlin, Germania!

Dim lights Embed Embed this video on your site


Exclusiv! Luminiţa Dobrescu: “Eram un mare nume în România şi totuşi am preferat “exilul”Luminita Hortenzia – da, o mai cheama şi Hortenzia, pentru că, în ziua în care s-a născut, tatăl ei a venit la spital cu un buchet de hortensii – Dobrescu se pare că a gasit elixirul tinereţii şi a reuşit să încetinească evoluţia nemiloasă a timpului… A rămas, în ciuda anilor care au trecut, o femeie deosebit de frumoasă şi şarmantă, şi, dacă nu mă credeţi pe cuvânt, pozele recente pe care le-am ataşat acestui interviu, sigur vă vor convinge şi vor sta mărturie afirmaţiei mele deloc politicoase, ci una plina de adevăr.
Luminiţa Hortensia Dobrescu, în opinia mea, are un loc de cinste în panteonul muzicii româneşti şi  va rămâne un nume de referinţă în lumea muzicală românească, un nume care va fi asociat “forever” cu Cerbul de Aur – prima cântăreaţă din România câştigătoare a prestigiosului trofeu. Artista trăieşte acum la Stressa, în vestul lui Lago Maggiore, care se află în nordul Italiei, chiar pe graniţa cu Elveţia, un mic colţ de rai. Am avut  deosebită plăcere să stau de vorbă cu Luminiţa Dobrescu şi am aflat lucruri foarte interesante şi inedite, aşa cum vă veţi convinge şi voi, stimaţi cititori, din interviul de mai jos:


“Fosta Securitate a încercat prin toate mijloacele posibile să-mi şteargă urma, să mă denigreze…”

VV: Stimată Luminiţa Dobrescu, să dăm puţin timpul înapoi şi să ne oprim la momentul 1969, ediţia a doua a Cerbului de Aur. Ce a însemnat pentru d-voastră acest moment şi spuneţi-mi, vă rog, dacă vă  aşteptaţi să câştigaţi acest prestigios trofeu?  Vorbiţi-mi, vă rog, despre perioada din anii 1968-1970, perioada de glorie a Luminiţei Dobrescu.

Exclusiv! Luminiţa Dobrescu: “Eram un mare nume în România şi totuşi am preferat “exilul”Luminita Dobrescu:   Dacă aceasta întrebare mi s-ar fi pus atunci, în 1969, cu siguranţă raspunsul ar fi fost, poate, mult mai complex, mai plin de sensibilitatea creată de însuşi momentul festivalului.Oricum, şi acum, vă pot  răspunde valabil, în sensul unei situaţii, care a rămas bine fixată în conştient cât şi în subconştient şi care, deseori, mă face sş retrăiesc acele momente, ca şi când ar fi fost  ieri, dar asta nu pentru că timpul s-a comprimat, ci pentru ca întrebarile legate  de aceasta mare cotitură a vieţii mele se repetă într-o formă  mai mult sau mai puţin diferită. Da,1969 a fost prin excelenţă anul vieţii mele.  Asta nu înseamnă că nu au mai existat şi alţi ani care au contribuit la alte schimbări radicale din viaţa mea. Dar, anul 1969 a fost, profesional vorbind, anul care m-a făcut să intru în istoria Festivalului “Cerbul de Aur” şi în istoria Televiziunii Române. Mă întreb de nenumărate ori, de ce mi se pune tot timpul intrebarea..”Te-ai aşteptat să câştigi prestigiosul trofeu ?”… Cum  pe mine mă caracterizează modestia, într-un interviu dat cu ani în urmă, am afirmat: “că nu mă aşteptam să câştig Cerbul de Aur ” Acum, aş vrea să corectez această afirmatie! O corectez pentru că  o consider depăşită şi  vreau să  o rectific: ”Bineînţeles că fiecare concurent se aştepta să fie clasat cât se poate de bine – este şi firesc – de aceea eram într-o competiţie şi nu într-un spectacol de varietăţi!” Da, aveam încredere în mine, în   posibilitatile mele vocale, în şarmul şi dezinvoltura cu care m-a înzestrat bunul Dumnezeu şi care, data aceasta a făcut să mă simt pe scenă, în cele 3 minute “sacre”- cea mai bună ! Poate de aceea,  juriul a fost atât de ferm în decizia luată în cele doua tururi de scrutin şi m-a onorat cu Marele Trofeu. În plus, astăzi, dupa 43 de ani, văzând pentru prima dată prestatia mea de la Cerb, în cadrul emisiunii “Confesiuni”, mi-am dat seama că, ceea ce făcusem eu atunci, era atât de convingător, din toate punctele de vedere, încât juriul nici nu putea decide altfel.  Veţi spune…dar modestia unde a rămas?  Ei bine, de data aceasta, am renunţat la ea şi voi afirma deschis că: ”Juriul a deliberat corect!” Există un jurnalist din Brasov  care a scris în 1970 o carte despre Festivalul “Cerbul de Aur”, despre interpreţi, despre culisele “Cerbului de Aur”… o carte cu impresii şi interviuri care constituie un document de necontestat al acelei vremi şi care recunoaşte calitatea apariţiei mele şi decizia juriului, fapt care mă face să fiu liniştită şi mulţumită şi să nu-mi mai pese de intrigile voite şi zvonurile care puneau sub semnul întrebării decizia unui juriu atât de complex,  al cărui preşedinte era Directorul  Televiziunii Olandeze, Dick van Bomell. Acesta este un capitol obscur al editiei din 1969…Întrucât îmi permisesem să părăsesc ţara şi să nu ma mai întorc, fosta Securitate a încercat prin toate mijloacele posibile să-mi şteargă urma, să mă denigreze. Au mers pâna-ntr-atât de departe, încât au îndepartat din Arhiva TVR recitalul meu din 1970, de la “Cerbul de Aur”, alături de Josephine Baker, în acest fel ştergând o urmă a unei prestaţii excelente, din care nu a mai rămas decât banda sonoră, păstrată şi conservată de către Titus Andrei, de la  Radio România. De ce? Pentru ca generaţia noua să nu mă mai poată evalua la justa mea valoare, iar eu sa nu mai ocup segmentul care nu poate fi contestat. Cei care vor citi aceste rânduri si care nu cunosc exact datele acelei perioade, vor afla de la mine cum stau lucrurile cu adevarat! Trebuie să înţelegeţi că, atunci, prin plecarea mea, apoi a  Mihaelei Mihai şi mai tarziu şi a Margaretei Pâslaru, s-au creat nişte “locuri vacante”, pe care câteva dintre “colegele noastre” le-au acaparat. Concurenţa plecase… Acestea puteau să beneficieze din plin de atenţia publicului vitregit de trei mari nume şi de muzica lor. Aceasta a fost mişcarea de şah a vremii, dar, spre marea lor surpriză, noi ne-am întors, muzica noastră a revenit şi e. Deci, istoria şi timpul decid  care sunt adevăraţii învingători! Dupa ce am avut ocazia să-mi vizionez şi dosarele de la CNSAS, am înteles cu atât mai mult, cum am fost manipulată, cum am fost “cântată” de către  unii “buni” colegi de breaslă, care mă vizitau în Berlin şi care, ulterior, informau serviciile secrete. Au existat şi alţi colegi care se interesau de mine, chiar intenţionau să vina să mă viziteze la Berlin, dar nu pentru că  le era dor de mine, ci pentru că trebuiau să informeze în legatura cu tot ce se întampla cu mine !


Securitatea acelor vremuri şi mariajul meu nefericit, m-au făcut să părăsesc ţara…”

VV: Ce a urmat după 1970, anul când aţi părăsit România? De ce aţi ales această cale? Eraţi un nume            mare    în         România         acelor  timpuri. Totuşi, aţi ales să plecaţi peste hotare şi să vă  stabiliţi dincolo de spaţiul mioritic… Unde aţi plecat ?


Exclusiv! Luminiţa Dobrescu: “Eram un mare nume în România şi totuşi am preferat “exilul”Luminita Dobrescu: Am ales această cale pentru că aşa mi-a fost scris să o aleg. Noi nu influenţam decât, minimal, soarta; în opinia mea, totul e programat şi-şi urmează drumul. Eu am părăsit definitiv ţara în anul 1970, după apariţia din recitalul de la “Cerbul de Aur”. Au urmat câteva turnee în străinătate, Festivalul de Muzică Uşoară de la Sopot, unde câştigasem din nou Marele Trofeu, dar pe care nu l-am mai putut aduce în ţară din cauza  plecării mele imediate spre Berlinul Occidental, altfel îmi expira viza şi biletul de avion. Dirijorul Gelu Solomonescu, care venise să mă însoţească, a rămas perplex văzând că renunţ la un trofeu atât de apreciat în Europa acelei vremi.A fost o atitudine împotriva voinţei mele, dar nu aveam de ales!  Da, eram un mare nume în România şi totuşi am preferat “exilul “. Tocmai pentru că mă respect şi-mi respect principiile, nelăsându-mă coruptă de nimeni, indiferent de ce şi pentru ce. Aşa sunt eu şi aşa voi rămâne, indiferent ce s-ar întâmpla! Nu pot spune decât că, Securitatea acelor vremuri şi mariajul meu nefericit, m-au făcut să iau această hotărare.

 


“Nu există nimic mai jalnic decât să baţi apa în piuă, să faci toată viaţa acelaşi lucru…”


VV: Care a fost, pe scurt, cursul vieţii d-voastră în exil, de când aţi plecat şi până în decembrie 1989. Sunt mulţi iubitori ai muzicii d-voastră, care nu cunosc traseul pe care l-aţi ales după 1970 şi, ca şi mine, suntem curioşi să-l aflăm.

Exclusiv! Luminiţa Dobrescu: “Eram un mare nume în România şi totuşi am preferat “exilul”Luminita Dobrescu: Cursul vieţii mele între 1970-1989 nu se poate explica în două rânduri, este mult prea complexă această perioadă, că sa fie stenografiată. La Berlin, prin intermediul unei bune cunoştinţe o mare personalitate a scenei germane, fiica marelui compozitor de opereta, Eduard Kunneke (Îndrăgostiţii de pe lună), am fost prezentată celei mai mari case de discuri, după care mi s-a oferit un contract exclusiv. Am început să înregistrez discuri, să fac turnee, spectacole, să am marea onoare de-a cânta sub bagheta marelui dirijor, interpret şi Big Band Leader, Paul Kuhn. Au urmat şi doua seriale de TV, unde am jucat rolul principal. În  paralel, am început să-mi reactivez vechea mea pasiune pentru pictura pe sticlă,  pe hârtie japoneză. Am avut nenumărate expoziţii, printre care şi una special organizată în memoria victimelor marelui cutremur din 1977, banii din vânzări fiind transmişi prin Ambasada României, sinistraţilor. A urmat şi un alt, la început hobby, şi anume colectionarea de artă veche, de bijuterii vechi, hobby care s-a transformat, cu timpul, într-o a doua  meserie a mea, pe care o profesez şi în momentul de faţă .Viaţa mea a fost presărată de perioade de activitate diferite, asta pentru că “Gemenii”(Luminita este născută pe 5 iunie, în zodia Gemenii, n.a.) au nevoie de reînoire continuă. Nu există nimic mai jalnic decât să baţi apa în piuă, să faci toată viaţa acelaşi lucru, ceva de neconceput pentru mine! Schimbarea face parte din viaţă, tot ce ne înconjoară are nevoie de schimbare, de reînoire, universul la fel. Tot! A urmat o perioadă foarte interesantă, între anii 1995-1999, când am fost Consul Onorific al României, în două Landuri din Germania – Brandemburg şi Sachsen-Anhalt. Acest lucru mi-a adus foarte mari satisfacţii, astfel putând să contribui la schimburile culturale şi economice dintre cele doua Landuri şi România.În tot acest timp nu am renunţat la “marea mea dragoste”- MUZICA- ba chiar  am reuşit foarte bine să împletesc  toate aceste activităţi, astfel încât să nu mă plictisesc şi să am satisfacţii multiple şi diverse.


VV: Aţi încercat să reveniţi după 1989 şi să vă relansaţi cariera muzicală? Aţi primit ceva propuneri din partea celor care organizau “Cerbul de Aur” sau invitaţii pe posturile de televiziune şi radio?


Luminita Dobrescu: Am venit, pentru primă dată, în ţară,  în 1988, pentru două zile, iar după 1989 am  fost deseori prezentă, dar motivul principal a fost acelea de a-mi revedea familia şi prietenii. Mi s-a propus de două ori să particip, ca invitat la Festivalul “Cerbul de Aur”, dar condiţiile erau inacceptabile şi ca atare am renunţat Nu mă interesa sa fiu numai o prezenţă care să producă senzaţie… Apoi am avut solicitări pentru diverse emisiuni TV, interviuri, etc…De abia, în 2008, am fost solicitată de către TVR, să particip la Gala Aniversarii a 40 de ani de la înfiinţarea Festivalului “Cerbul de Aur”; au urmat şi alte emisiuni interesante la diverse posturi TV. De curând am produs un CD, un dublu album, în cooperare cu Fundaţia Radio România. Acesta are drept scop  readucerea în memorie a cântăreţei Luminiţa Dobrescu, a pieselor ei îndrăgite şi de a readuce în peisajul muzicii uşoare româneşti a acelui segment muzical care  lipseste de  atâta amar de vreme; repertoriul  este bine chibzuit, iar calitatea înregistrarilor este  excelentă şi cred că va plăcea publicului românesc, care, sper, că nu m-a uitat încă.

VV: Ştiu că acum locuiţi de o perioadă în Italia. Cum vi  se pare comunitatea românească din Italia ?


Luminita Dobrescu: Nu pot  vorbi de o comunitate română pentru că nu sunt confruntată  direct cu ea. Eu acum  trăiesc într-o zonă cu prezenţe româneşti destul de sporadice. Cunosc câţiva  români de mare valoare, printre care o jurnalistă din Milano, care a scris de curând o carte foarte interesantă despre românii de valoare din zona de nord a Italiei. Este vorba de Violeta Popescu care a înfiinţat şi un Centru Cultural Romano-Italian, cât şi o bibliotecă românească.


VV: Aveţi regrete că aţi părăsit România?

Luminita Dobrescu: Regrete? În niciun caz! Ar însemna că tot ce am făcut până acum  să nu-mi fi dat nicio satisfacţie şi să mă trimită  în timp cu gandul şi cu  sufletul la ce-am lasat în urma ….!?
Sunt perfect împăcată de cursul vieţii mele, de ceea ce am obţinut în viaţă şi, sincer cred, că mai mult nu se putea …!


“Lucrez în prezent la o carte autobiografică…”


VV: Cu ce va ocupaţi în prezent? A devenit arta ceva mai mult decat un hobby? Mai cantaţi?


Exclusiv! Luminiţa Dobrescu: “Eram un mare nume în România şi totuşi am preferat “exilul”Luminita Dobrescu: În prezent, ca şi în trecut, cânt şi mă ocup, în paralel, şi de artă. Colecţionez artă bună, colaborez cu muzee mari din Europa şi SUA. În plus, lucrez la o carte autobiografica, la un document care să ateste adevărul despre viaţa Luminiţei  Dobrescu, persoană publică şi persoană privată. Am avut cinstea de a ma bucura de un film documentar de 50 minute produs de Mariana Badan de la TVR, care va descrie drumul vieţii mele. Filmul chiar aşa  se numeşte: “Drumul unui Cerb de Aur”!

“Generaţiilor noi de interpreţi trebuie să li se dea posibilitatea de afirmare”


VV: Ce părere aveţi de muzica românească din prezent? Multi dintre artiştii din generaţia de dinainte de 89 sunt traşi pe linie moartă şi cu greu se mai fac auzite vocile lor,  la TV sau la radio…. Foarte greu reuşesc să mai imprime un CD. De ce credeţi că se întâmplă acest fenomen?


Luminita Dobrescu: Mi se pare,  pe undeva, şi firesc, timpul  nu poate fi oprit în loc . Generaţiilor noi de interpreţi trebuie să li se dea posibilitatea de afirmare, ca atare noi, cei mai în varsta, trebuie să  începem să renunţăm a mai fi toata ziua prezenţi pe posturile  TV… Acum este rândul celor mai tineri! Cat priveste producţiile de CD-uri, aceasta este o afacere pentru industria de specialitate şi, cu toate ca în România nu se poate vorbi de o adevărată industrie a producţiei de CD-uri, totuşi, casele de discuri, deseori, nu pot apela la aceleaşi nume care au deja o carieră în spate, documentată; acestea au nevoie de nume noi, de un stil de muzică nouă. În afară de acesta, publicul tânăr nu poate înţelege întotdeauna muzica noastra, cum nici nouă nu ne place în mod deosebit, muzica de ultima oră! Aşadar, nu este vorba de o problemă subiectivă, ci de una pur obiectivă. Oricum, în România, mulţi interpreţi din vechea generaţie, şi nu numai, aleg să cante la nunţi, ceea ce, în opinia mea, face să le scadă nivelul… Este trist dar adevarat !

VV: Care credeţi că este  diferenţa dintre muzica anilor ’70 -’80 şi muzica de după anii ’90?


Luminita Dobrescu: Ambele perioade au muzica bună şi muzică mai puţin  bună. Nu pot spune că o perioadă este mai bună decât alta, totul depinde de gust…


VV: În final, stimată doamnă, va rog un mesaj, un  gand bun pentru cei care încă vă mai iubesc şi care   mai ascultă muzica d-voastra…. 

Luminita Dobrescu: Dragii mei cititori de pretutindeni, rămâneţi fideli muzicii care vă reprezintă şi care vă alină sufletul. Nu încercaţi să mergeţi în pas cu timpul sau cu diversele curente care nu v-ar aduce nicio satisfacţie .. Eu, personal, am un mare respect faţă de public,  faţă de voi, fie el public  cititor sau iubitor de muzica, tocmai pentru faptul că, fără acest public, fără votul lui, muzica şi creaţiile noastre nu şi-ar gasi menirea. De aceea, mă inclin în faţa voastră şi vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru mine, sau pentru ce veţi face pentru mine pe viitor! Daca-mi permiti, în afară de gandul meu bun pentru cei care mă iubesc şi ma apreciază, dar şi pentru  cei care citesc aceste rânduri, aş vrea să închei  cu  una dintre poeziile mele preferate care, sper, să ajunga la sufletele lor…


SCUMPA MEA
(Poezie dedicată aceleia care mi-a dat viaţă, dar care m-a părăsit pentru eternitate. )
Pe când mă uitam la stele
Să-nţeleg ce ascund în ele
Te-am văzut, acolo, sus…
În al soarelui Apus
Tu erai, măicuta mea
Luai chiar apa din cişmea,…scumpa mea !

Dac-ai şti că nu e zi
De la bunul Dumnezeu
Să nu caut chipul tău
Printre stele călătoare, în a cerului chemare ,
Să nu-ţi simt iubitrea ta, vorba ta, scumpa mea !

Oare Tu, acolo, sus..
În al soarelui Apus
Ne-ai uitat pe noi ,cei care..
Am rămas cu atâta jale
Ca nu mai simţim nici timpul
Cel amar ca şi absintul
Ce se-aşterne ca o brumă
Peste ce-ai lasat în urmă

Nu ştiu să răstălmacesc semnalul
Ce mi-l dai din lumea ta
Nu ştiu dacă vreodată –mi vei mai spune
FATA MEA !

Tot ce-a mai rămas din tine
Contopindu-se cu timpul
Este flacără eternă
Călătoare-n anotimpuri!
Autor: Viorel Vintilă, 24 noiembrie 2011